In lumea mea...

      Am trecut prin atatea dezamagiri in ultimii 2-3 ani, incat, recunosc, ca am inceput sa-mi schimb mult modul de a gandi, de a vedea lucrurile, situatiile, oamenii,.am inceput sa-mi schimb idealurile, visele, si nu e neaparat un lucru pozitiv. Multi dintre voi ar putea gandi ca da, e ceva normal, cresti, te maturizezi, dai piept cu lumea reala, cu viata care nu e asa de roz cum credeam..Nu are nicio legatura! Am stiut de mica, ca viata nu e roz ( nu mi-a placut niciodata rozul oricum), parintii mei nu m-au tinut in puf, si niciodata nu mi-au facut mofturile absurde, precum vedem la noile generatii...Nu vorbesc de visele ireale, cauzate de un val care a fost pus peste ochii mei atunci cand eram mica..Eu ma refer la inocenta cu care visam sa crestem mari, pentru ca mai apoi sa ne dorim lucruri bune pentru noi, si pentru cei din jurul nostru. Visam la prieteni buni, sinceri, care sa ne fie alaturi, si care ei la randul lor, sa apeleze la noi cu incredere; visam la intamplari nebune: excursii amuzante pe munte, calatorii spontane in locuri nemaivazute; visam la aceea persoana care sa ne faca sa ne simtim in siguranta, care sa ne ofere protectie si iubire, care sa ne accepte asa cum suntem; visam la un loc al nostru, in care sa simtim ca apartinem, sa fie pentru noi...
    Si apoi, crestem, ajungem sa cunoastem prieteni care ne castiga increderea, pentru ca mai apoi sa ne dezamageasca atat de profund, iar si iar, incat nu mai stii daca merita sa mai lupti sau nu; ne izbim de aventurile nebune, si vedem ca cei de langa noi, vad nebunia altfel, prin alcool, droguri, violente; gasim aceea persoana care ne face sa ne indragostim nebuneste, pentru ca mai apoi sa te faca sa ajungi in cel mai dureros abis posibil; gasim acel loc care ne face sa ne simtim ca de fapt acolo trebuia sa ne nastem, doar pentru ca mai apoi sa fii nevoit sa pleci de acolo, lasand in urma partea cea mai buna din tine...Si ajungi sa te intorci de unde ai plecat, cu visele zdrobite, fara vise noi, fara dorinte de niciun fel, fara asteptari...Si iti zici ( ca doar esti optimist convins) ca totul va fi bine, ca poate e asa doar pentru o scurta perioada de timp, pana te regasesti, pana iti revii..
    Si asa, incurajezi pe cei de langa tine, incerci sa le transmiti tot ce ai simtit acum cativa ani, si ei te cred, te vad insufletit, si isi zic:" e prea tanara, nu  a trecut prin ce am trecut eu, nu stie ce e viata inca, de asta inca maii are incredere si speranta". Apoi seara, mergi acasa. Pe strada doar oameni care simt ce simti si tu: un gol imens! Cauza??? Cine mai tine minte? Ajungi acasa, incerci sa zambesti si sa vorbesti cu familia ta. Apoi mai vorbesti cu unul, cu altul, povestesti nimicurile din ziua respectiva...Dar cand ajungi sa fii tu cu tine insuti, nu te mai poti minti, vezi ca ochii sunt tristi, sufletul se simte pierdut, ratiunea nu mai stie ce sa creada, iar speranta si optimismul sunt doar urme, se scurg incet din tine...
    Atunci inchid ochii, si evadez intr-o lume in care prietenii mei inca imi sunt alaturi, si-mi zambesc, in care cerul e senin, o lume in care inima iinca bate puternic pentru aceea persoana, care ma strange in brate si-mi ofera siguranta ca totul e bine, o lume in care imi gasesc locul, in care ma potrivesc...si raman in aceea lume cateva ore pe zi, in fiecare zi. E o lume pe care nimeni nu o stie, pe care nimeni nu o banuieste, si pe care nimeni nu o poate atinge,..