Iubirea…e uimitor cum
sufletul nostru, întreaga noastră ființă tânjește dupa iubire. Ne
uităm la filmele care au ca tematică iubirea perfectă, sau o iubire plină de încercări, dar care la
final, eroii râmăn împreună fericiți până la adânci
bătrâneți, sau citim cărți care ne descriu
în detaliu marile povești de iubire, sau ascultăm muzica care ne cântă cele mai
inedite istorioare de dragoste...și ne refugiem setea
și dorința de iubire în
ele. Începem să ne imaginăm că aceste povești sunt reale, că
așa se întâmplă în viața de zi cu zi, și ajungem să fim
dezamăgiți de fiecare dată, pentru că persoanele de lângă noi, nu
răspund iubirii noastre în modul în care ne așteptăm.
Mi se întâmplă câteodată
să mă trezesc gândindu-mă la o anumită secvență dintr-un film, sau
la anumite fraze din romanele pe care le-am citit, să mă refugiez și eu în povești care nu-mi aparțin, și apoi îmi dau seama
că, chiar și atunci când am ocazia să privesc în ochii Iubirea
Adevărată, Reală, Supremă și Absolută, și să o îmbrățișez în întregime și să știu că e acolo
doar pentru mine, că mă privește doar pe mine,
că mă dorește doar pe mine,
azi și întotdeuna, nu o
fac din cauza iluziilor.
Ah, și aceea Iubire e caldă și blândă, mereu disponibilă, mereu aici și acolo, și pretutindeni, e
mereu iertătoare și mereu
compatibilă, indiferent de timp și spațiu și de schimbare; și Iubirea mereu mă
ia în brațe, și mă poartă dincolo de limitele mele, mă face să vreau
mai mult, mă face să pot mai mult. Nu mă lasă să cad niciodată, și chiar dacă alunec, Iubirea e acolo să mă prindă; și atunci când mă cert, și mă supăr pe Iubire, și încep să uit, și să îndepărtez Iubirea de la mine, Iubirea, ea mă așteaptă râbdătoare, cu ochii în lacrimi (Iubirea suferă
mai mult decât mine), deja iertându-mă fără să cer iertare, ba mai mult,
Iubirea mă urmărește, și mă privește încă, chiar și de la distanță, pentru că
Iubirea știe...Iubirea mă
cunoaște cel mai bine, și simte ce simt și eu, și o doare atunci
când mă doare, și suferă atunci
când sufăr, pentru că Iubirea e în mine, așa cum sunt și eu în ea. Și Iubirea știe că, atunci
când nu o mai am lângă mine, sunt pierdută, și rătăcesc în întuneric, și în răutate (pentru că răutatea e absența Iubirii), și atunci Iubirea
încă așteaptă, și așteaptă, și așteaptă...Și câteodată, așteptarea-i lungă,
pentru că răutatea mă face să uit mai ușor, momentele frumoase și pline de pace
trăite alături de Iubire, mă face să uit sacrificiile Iubirii făcute pentru
mine... memoria are câteodată tendința să cedeze în fața răutății și-a indiferenței.
Și atunci, Iubirea vine după mine, mă caută, bate la ușa inimii mele fără încetare, fără oboseală, și nu cedează, nu renunță, și bate iar și iar...dar nu-i răspund. Poate din răutate, poate din
indiferență, poate doar
pentru că și alții fac la fel, sau poate din frică, sau poate din rușine, sau...
Dar Iubirea nu cedează,
nu renunță. Și atunci, Iubirea îmi trimite cadouri, îmi trimite oameni
cuprinși și ei de Iubire; dar chiar și așa, văzând cum
Iubirea lucrează în ceilalți, există riscul
să nu le răspund nici lor, pentru că răutatea îmi șoptește în cele mai
adânci colțuri ale inimii,
învenindu-mă și mai tare: ”Vezi,
Iubirea ta...s-a dăruit altora. Iubirea ta nu e fidelă.” Și atunci, coruptă fiind de răutate, se naște în mine gelozia și invidia, și simt cum mă
pierd și mai tare, cum
cad într-o prăpastie fără fund...
Dar sâmânța plantată de Iubire în sufletul meu va fi mereu acolo, și mai devreme sau mai târziu, va dori să iasă la iveală. Și în mine izbucnește dintr-o dată, un sentiment demult uitat, și nu știu să-l pun în
cuvinte, așa că, plâng, chiar
dacă nu o arăt, și-mi plânge inima
în mine,...Și parcă, în minte
începe să prindă contur amintiri de mult uitate, de parcă ar fi dintr-o altă
lume. Îmi amintesc cum Iubirea îmi ștergea lacrimile
atunci când plângeam, că Iubirea mă lua în brațe când mă simțeam tristă (o
îmbrățișare tandră și plină de gingășie), că mă consola mereu și că nu mă părăsea niciodată. Și atunci, mintea mea, și inima mea, și conștiința mea, și întreaga mea ființă, au o revelație.
Asemenea fiului rătăcitor,
mă ridic în miez de noapte, și alerg după
Iubire, alerg să o caut, să-i cer iertare, să-i cer o îmbrățișare și chiar dacă s-a dăruit altora, o voi implora să se
întoarcă la mine.
Nu a trebuit să caut
mult. Iubirea era acolo, foarte aproape de mine, de fapt ea nu mă părăsise
niciodată, ea doar aștepta. Tot ce a
trebuit să fac a fost doar să o caut, să deschid ușa inimii mele, de mult închisă pentru ea. Nu a trebuit să
rostesc niciun cuvânt, Iubirea avea și ea lacrimi în
ochii, ca și mine; Iubirea
avea deja brațele larg deschise,
ca și Inima Sa; locul
meu în Iubire nu se schimbase, nimeni nu-l ocupase, pentru că era doar al meu,
doar pentru mine. Iubirea mă așteptase fidelă și râbdătoare.
”Am crezut că Te-ai
dăruit altora, că m-ai uitat, că nu mă vei vrea înapoi”.
Iubirea îmi răspunde cu
glas tandru: ”Nu știi draga mea, că
Eu mă dăruiesc tuturor, că Eu aparțin tuturor, că Eu
iubesc pe toată lumea, dar că rămân fidelă fiecăruia în parte. Ce-ar fi
Iubirea, dacă ar rămâne închisă, dacă nu s-ar dărui fără limite, fără margini,
fără preferințe? Nu ar mai fi
Iubire. Vocația Iubirii este
dăruirea! Vrei să fii cu mine mereu? Dăruiește-te! Transformă-te tu însuți în iubire!”
Și m-a privit lung, mi-a luat chipul în mâinile Sale
calde, și m-a strâns din
nou la pieptul lui. Știa că nu am înțeles încă cuvintele Sale, dar avea râbdare. Mai știa că, într-o bună zi, voi înțelege, că, într-o zi voi ajunge să mă dăruiesc, și că, încet-încet mă voi transforma și eu în iubire...
