Iubirea...

                       Iubirea…e uimitor cum sufletul nostru, întreaga noastră ființă tânjește dupa iubire. Ne uităm la filmele care au ca tematică iubirea perfectă,  sau o iubire plină de încercări, dar care la final, eroii râmăn împreună fericiți până la adânci bătrâneți, sau citim cărți care ne descriu în detaliu marile povești de iubire, sau ascultăm muzica care ne cântă cele mai inedite istorioare de dragoste...și ne refugiem setea și dorința de iubire în ele. Începem să ne imaginăm că aceste povești sunt reale, că așa se întâmplă în viața de zi cu zi, și ajungem să fim dezamăgiți de fiecare dată, pentru că persoanele de lângă noi, nu răspund iubirii noastre în modul în care ne așteptăm.

                       Mi se întâmplă câteodată să mă trezesc gândindu-mă la o anumită secvență dintr-un film, sau la anumite fraze din romanele pe care le-am citit, să mă refugiez și eu în povești care nu-mi aparțin, și apoi îmi dau seama că, chiar  și atunci când am ocazia să privesc în ochii Iubirea Adevărată, Reală, Supremă și Absolută, și să o îmbrățișez în întregime și să știu că e acolo doar pentru mine, că mă privește doar pe mine, că mă dorește doar pe mine, azi și întotdeuna, nu o fac din cauza iluziilor.

                       Ah, și aceea Iubire e caldă și blândă, mereu disponibilă, mereu aici și acolo, și pretutindeni, e mereu iertătoare și mereu compatibilă, indiferent de timp și spațiu și de schimbare; și Iubirea mereu mă ia în brațe, și mă poartă dincolo de limitele mele, mă face să vreau mai mult, mă face să pot mai mult. Nu mă lasă să cad niciodată, și chiar dacă alunec, Iubirea e acolo să mă prindă; și atunci când mă cert, și mă supăr pe Iubire, și încep să uit, și să îndepărtez Iubirea de la mine, Iubirea, ea mă așteaptă râbdătoare, cu ochii în lacrimi (Iubirea suferă mai mult decât mine), deja iertându-mă fără să cer iertare, ba mai mult, Iubirea mă urmărește, și mă privește încă, chiar și de la distanță, pentru că Iubirea știe...Iubirea mă cunoaște cel mai bine, și simte ce simt și eu, și o doare atunci când mă doare, și suferă atunci când sufăr, pentru că Iubirea e în mine, așa cum sunt și eu în ea. Și Iubirea știe că, atunci când nu o mai am lângă mine, sunt pierdută, și rătăcesc în întuneric, și în răutate (pentru că răutatea e absența Iubirii), și atunci Iubirea încă așteaptă, și așteaptă, și așteaptă...Și câteodată, așteptarea-i lungă, pentru că răutatea mă face să uit mai ușor, momentele frumoase și pline de pace trăite alături de Iubire, mă face să uit sacrificiile Iubirii făcute pentru mine... memoria are câteodată tendința să cedeze în fața răutății și-a indiferenței.

                       Și atunci, Iubirea vine după mine, mă caută, bate la ușa inimii mele fără încetare, fără oboseală, și nu cedează, nu renunță, și bate iar și iar...dar nu-i răspund. Poate din răutate, poate din indiferență, poate doar pentru că și alții fac la fel, sau poate din frică, sau poate din rușine, sau...

                       Dar Iubirea nu cedează, nu renunță. Și atunci, Iubirea îmi trimite cadouri, îmi trimite oameni cuprinși și ei de Iubire; dar chiar și așa, văzând cum Iubirea lucrează în ceilalți, există riscul să nu le răspund nici lor, pentru că răutatea îmi șoptește în cele mai adânci colțuri ale inimii, învenindu-mă și mai tare: ”Vezi, Iubirea ta...s-a dăruit altora. Iubirea ta nu e fidelă.” Și atunci, coruptă fiind de răutate, se naște în mine gelozia și invidia, și simt cum mă pierd și mai tare, cum cad într-o prăpastie fără fund...

                       Dar sâmânța plantată de Iubire în sufletul meu va fi mereu acolo, și mai devreme sau mai târziu, va dori să iasă la iveală. Și în mine izbucnește dintr-o dată, un sentiment demult uitat, și nu știu să-l pun în cuvinte, așa că, plâng, chiar dacă nu o arăt, și-mi plânge inima în mine,...Și parcă, în minte începe să prindă contur amintiri de mult uitate, de parcă ar fi dintr-o altă lume. Îmi amintesc cum Iubirea îmi ștergea lacrimile atunci când plângeam, că Iubirea mă lua în brațe când mă simțeam tristă (o îmbrățișare tandră și plină de gingășie), că mă consola mereu și că nu mă părăsea niciodată. Și atunci, mintea mea, și inima mea, și conștiința mea, și întreaga mea ființă, au o revelație.

                       Asemenea fiului rătăcitor, mă ridic în miez de noapte, și alerg după Iubire, alerg să o caut, să-i cer iertare, să-i cer o îmbrățișare și chiar dacă s-a dăruit altora, o voi implora să se întoarcă la mine.

                       Nu a trebuit să caut mult. Iubirea era acolo, foarte aproape de mine, de fapt ea nu mă părăsise niciodată, ea doar aștepta. Tot ce a trebuit să fac a fost doar să o caut, să deschid ușa inimii mele, de mult închisă pentru ea. Nu a trebuit să rostesc niciun cuvânt, Iubirea avea și ea lacrimi în ochii, ca și mine; Iubirea avea deja brațele larg deschise, ca și Inima Sa; locul meu în Iubire nu se schimbase, nimeni nu-l ocupase, pentru că era doar al meu, doar pentru mine. Iubirea mă așteptase fidelă și râbdătoare.

                       ”Am crezut că Te-ai dăruit altora, că m-ai uitat, că nu mă vei vrea înapoi”.

                       Iubirea îmi răspunde cu glas tandru: ”Nu știi draga mea, că Eu mă dăruiesc tuturor, că Eu aparțin tuturor, că Eu iubesc pe toată lumea, dar că rămân fidelă fiecăruia în parte. Ce-ar fi Iubirea, dacă ar rămâne închisă, dacă nu s-ar dărui fără limite, fără margini, fără preferințe? Nu ar mai fi Iubire. Vocația Iubirii este dăruirea! Vrei să fii cu mine mereu? Dăruiește-te! Transformă-te tu însuți în iubire!”

                       Și m-a privit lung, mi-a luat chipul în mâinile Sale calde, și m-a strâns din nou la pieptul lui. Știa că nu am înțeles încă cuvintele Sale, dar avea râbdare. Mai știa că, într-o bună zi, voi înțelege, că, într-o zi voi ajunge să mă dăruiesc, și că, încet-încet mă voi transforma și eu în iubire...