joi, 2 ianuarie 2014

Anul care a trecut...

Mă gândesc la ultimele clipe ale acestui an, dar mai ales la cum va fi noul an...Mai multe persoane mi-au povestit de noile planuri si rezolutiile pe care le au pentru acest nou an, ca în fiecare an de altfel. Mi-amintesc că si eu faceam acelasi lucru, si zambesc...Zambesc pentru ca în fiecare an, la sfârsit de an, realizam cât de putin am reusit să realizez din ceea ce EU mi-am propus, dar cât de multe alte lucruri, mult mai bune, mi s-au realizat fără să le doresc, fără să mă gândesc că ar fi bune pentru mine, la fel ca si cele rele...
Asadar, anul acesta nu-mi propun mai nimic, nu-mi fac planuri, si nici nu vreau să mă gândesc la schimbările puternice care mă asteapta. Nu vreau să mă gândesc ce voi face după misiune, unde voi merge, cu cine voi fi, prefer să mă încred în Cel care stie mai bine decât mine, care mereu a stiut mai bine decât mine. Cred, că în sfârsit am învătat să aleg rezolutia anului.
Si, la sfârsit de an, nu vreau să mai măsor anul care a trecut prin ce mi-as fi dorit să fie, si nici prin compararea a ceea ce ar trebui să fie noul an.
Anul care a trecut nu înseamnă noi rezolutii pentru anul care vine.
Anul care a trecut nu înseamnă noi planuri pentru anul care vine.
Anul care a trecut nu poate fi măsurat prin ce am făcut si ceea ce vreau să fac la anu’.
Anul care a trecut înseamnă ce noi amintiri pot păstra în sufletul meu, de câte ori am râs si cu cine; câti noi prieteni am descoperit, si cum mi-au fost alături, dacă eu le-am fost alături atunci când au avut mai mare nevoie; câte noi legături am creat si cât de reale, cât de profunde sunt; dacă le-am arătat celor dragi cât de importanti sunt pentru mine, dacă le-am arătat cât de mult tin la ei; de câte ori i-am îmbrătisat si de câte ori m-am lăsat îmbrătisată; dacă am iubit, cu câtă intensitate am iubit, si cât de adevărată a fost iubirea mea, dacă am fost fidelă si cum am arătat că iubesc, dacă m-am lăsat iubită, dacă m-am lăsat purtată de iubire; dacă am fost fidelă promisiunilor făcute; de câte ori am împărtit ceva si cu cine anume; dacă m-am rugat si m-am lăsat purtată de rugăciune. Lucruri importante pentru inima mea.
Anul care a trecut înseamnă toate clipele care-mi vin în inimă, sentimentele pe care fiecare chip le trezeste în sufletul meu, si zâmbetul care se aprinde pe buzele mele, la amintirea lor.
Iar anul nou, nu mai înseamnă rezolutii si planuri, ci toate aceste chipuri si sentimentele pe care le poartă. Înseamnă la cine te gândesti, si ce sentiment iti aduce, înseamnă cu cine vrei sa petreci tot acest nou an, si de ce.
Mi-amintesc că, de multe ori râdeam cu cineva, care mereu avea câte o nouă glumă, mereu îi plăcea să mă vadă răzând, deci venea pregătit. Iar o glumă îmi vine acum în spirit: ”Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri ai.” J De aceea, noul an nu ar trebui să însemne noi planuri, ci mai multă încredere, mai multă sperantă, mai multă deschidere a inimii noastre fată de planul lui Dumnezeu.

Ne zicem mereu, ”un an nou MAI bun”. De ce mai bun? Oare anul care a trecut nu a fost ”mai bun”? Dezamăgirea survine atunci când ceva sau cineva nu răspunde conform dorintelor  si asteptărilor noastre. De aceea, anul acesta, noul an, care vine, nu-mi mai fac nici planuri, nici rezolutii si nici asteptari, ci voi plonja cu toata increderea in planurile Celui care stie unde sa mă ghideze.
Un nou an plin de incredere in Dumnezeu! J

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Iubirea...

                       Iubirea…e uimitor cum sufletul nostru, întreaga noastră ființă tânjește dupa iubire. Ne uităm la filmele care au ca tematică iubirea perfectă,  sau o iubire plină de încercări, dar care la final, eroii râmăn împreună fericiți până la adânci bătrâneți, sau citim cărți care ne descriu în detaliu marile povești de iubire, sau ascultăm muzica care ne cântă cele mai inedite istorioare de dragoste...și ne refugiem setea și dorința de iubire în ele. Începem să ne imaginăm că aceste povești sunt reale, că așa se întâmplă în viața de zi cu zi, și ajungem să fim dezamăgiți de fiecare dată, pentru că persoanele de lângă noi, nu răspund iubirii noastre în modul în care ne așteptăm.
                       Mi se întâmplă câteodată să mă trezesc gândindu-mă la o anumită secvență dintr-un film, sau la anumite fraze din romanele pe care le-am citit, să mă refugiez și eu în povești care nu-mi aparțin, și apoi îmi dau seama că, chiar  și atunci când am ocazia să privesc în ochii Iubirea Adevărată, Reală, Supremă și Absolută, și să o îmbrățișez în întregime și să știu că e acolo doar pentru mine, că mă privește doar pe mine, că mă dorește doar pe mine, azi și întotdeuna, nu o fac din cauza iluziilor.
                       Ah, și aceea Iubire e caldă și blândă, mereu disponibilă, mereu aici și acolo, și pretutindeni, e mereu iertătoare și mereu compatibilă, indiferent de timp și spațiu și de schimbare; și Iubirea mereu mă ia în brațe, și mă poartă dincolo de limitele mele, mă face să vreau mai mult, mă face să pot mai mult. Nu mă lasă să cad niciodată, și chiar dacă alunec, Iubirea e acolo să mă prindă; și atunci când mă cert, și mă supăr pe Iubire, și încep să uit, și să îndepărtez Iubirea de la mine, Iubirea, ea mă așteaptă râbdătoare, cu ochii în lacrimi (Iubirea suferă mai mult decât mine), deja iertându-mă fără să cer iertare, ba mai mult, Iubirea mă urmărește, și mă privește încă, chiar și de la distanță, pentru că Iubirea știe...Iubirea mă cunoaște cel mai bine, și simte ce simt și eu, și o doare atunci când mă doare, și suferă atunci când sufăr, pentru că Iubirea e în mine, așa cum sunt și eu în ea. Și Iubirea știe că, atunci când nu o mai am lângă mine, sunt pierdută, și rătăcesc în întuneric, și în răutate (pentru că răutatea e absența Iubirii), și atunci Iubirea încă așteaptă, și așteaptă, și așteaptă...Și câteodată, așteptarea-i lungă, pentru că răutatea mă face să uit mai ușor, momentele frumoase și pline de pace trăite alături de Iubire, mă face să uit sacrificiile Iubirii făcute pentru mine... memoria are câteodată tendința să cedeze în fața răutății și-a indiferenței.
                       Și atunci, Iubirea vine după mine, mă caută, bate la ușa inimii mele fără încetare, fără oboseală, și nu cedează, nu renunță, și bate iar și iar...dar nu-i răspund. Poate din răutate, poate din indiferență, poate doar pentru că și alții fac la fel, sau poate din frică, sau poate din rușine, sau...
                       Dar Iubirea nu cedează, nu renunță. Și atunci, Iubirea îmi trimite cadouri, îmi trimite oameni cuprinși și ei de Iubire; dar chiar și așa, văzând cum Iubirea lucrează în ceilalți, există riscul să nu le răspund nici lor, pentru că răutatea îmi șoptește în cele mai adânci colțuri ale inimii, învenindu-mă și mai tare: ”Vezi, Iubirea ta...s-a dăruit altora. Iubirea ta nu e fidelă.” Și atunci, coruptă fiind de răutate, se naște în mine gelozia și invidia, și simt cum mă pierd și mai tare, cum cad într-o prăpastie fără fund...
                       Dar sâmânța plantată de Iubire în sufletul meu va fi mereu acolo, și mai devreme sau mai târziu, va dori să iasă la iveală. Și în mine izbucnește dintr-o dată, un sentiment demult uitat, și nu știu să-l pun în cuvinte, așa că, plâng, chiar dacă nu o arăt, și-mi plânge inima în mine,...Și parcă, în minte începe să prindă contur amintiri de mult uitate, de parcă ar fi dintr-o altă lume. Îmi amintesc cum Iubirea îmi ștergea lacrimile atunci când plângeam, că Iubirea mă lua în brațe când mă simțeam tristă (o îmbrățișare tandră și plină de gingășie), că mă consola mereu și că nu mă părăsea niciodată. Și atunci, mintea mea, și inima mea, și conștiința mea, și întreaga mea ființă, au o revelație.
                       Asemenea fiului rătăcitor, mă ridic în miez de noapte, și alerg după Iubire, alerg să o caut, să-i cer iertare, să-i cer o îmbrățișare și chiar dacă s-a dăruit altora, o voi implora să se întoarcă la mine.
                       Nu a trebuit să caut mult. Iubirea era acolo, foarte aproape de mine, de fapt ea nu mă părăsise niciodată, ea doar aștepta. Tot ce a trebuit să fac a fost doar să o caut, să deschid ușa inimii mele, de mult închisă pentru ea. Nu a trebuit să rostesc niciun cuvânt, Iubirea avea și ea lacrimi în ochii, ca și mine; Iubirea avea deja brațele larg deschise, ca și Inima Sa; locul meu în Iubire nu se schimbase, nimeni nu-l ocupase, pentru că era doar al meu, doar pentru mine. Iubirea mă așteptase fidelă și râbdătoare.
                       ”Am crezut că Te-ai dăruit altora, că m-ai uitat, că nu mă vei vrea înapoi”.
                       Iubirea îmi răspunde cu glas tandru: ”Nu știi draga mea, că Eu mă dăruiesc tuturor, că Eu aparțin tuturor, că Eu iubesc pe toată lumea, dar că rămân fidelă fiecăruia în parte. Ce-ar fi Iubirea, dacă ar rămâne închisă, dacă nu s-ar dărui fără limite, fără margini, fără preferințe? Nu ar mai fi Iubire. Vocația Iubirii este dăruirea! Vrei să fii cu mine mereu? Dăruiește-te! Transformă-te tu însuți în iubire!”

                       Și m-a privit lung, mi-a luat chipul în mâinile Sale calde, și m-a strâns din nou la pieptul lui. Știa că nu am înțeles încă cuvintele Sale, dar avea râbdare. Mai știa că, într-o bună zi, voi înțelege, că, într-o zi voi ajunge să mă dăruiesc, și că, încet-încet mă voi transforma și eu în iubire...

miercuri, 7 august 2013

Ça fait longtemps…


Ça fait longtemps…
Ça fait longtemps que je ne te voies pas, que je marche seul dans les rues, que je regarde la mer et la terre, le soleil et la lune, et que je suis seul dans le silence.
Ça fait longtemps que je te cherche, que mon âme te désirai,  que mes yeux ne te voies pas, que mes mains ne te touche pas, que mes oreilles ne t’entende pas, que ma peux ne te sentait pas, que mes narines ne sentait pas ton parfume… Ça fait tellement longtemps…
Ça fait longtemps que mon être te désiré, ça fait longtemps que mes penses ç’était seulement pour toi, que ma raison faisait des projections sur ton image, que mon cœur crée des rêves de toi, et que mon corps commencer à vivre alimente par des rêves de toi… Ça fait tellement longtemps…
Ça fait longtemps que je sourire pour les autres, et que en mon intérieure je criai, que je dansai avec des autres, mais en fait, en moi, je pleurai, que je parlai, que je marchai, que je mangeai, et que je dormais, et que mon âme se trouvait, en fait, dans l’angoisse, dans l’abîme, dans la tristesse… ça fait tellement longtemps…
Ça fait longtemps que j’étais perdu dans le monde, parce-que je te perdu. Et avec le monde j’oublie à te cherche, à te désirer plus, et j’étais de plus en plus perdu. Mais quand je me suis réveillé, je commencer à te cherche, à t’appeler, à te désirer, jusqu’à le point de folie… et ça fait tellement longtemps…
Ça fait longtemps que mon âme de désiré, que tout mon être a eu soif de toi, que mon esprit a eu besoin de toi ; ça fait tellement longtemps que je te chercher mon bien-aimé, toi, celui que mon cœur aime…je sortais dans les rues et je demandais les gens : ''est-ce que vous avez vu à celui que mon cœur aime ?ʺ depuis ce temps-là, ça fait tellement longtemps…
Je me rappelle quand je te retrouve, quand je te vu…tu étais devant moi ! ʺJe t’avais cherché, pour tellement longtemps !ʺ tu m’as dit. Mes yeux pleins des larmes pouvais te voir, je pouvais te contemple et adore, mes oreilles ont été dans la joie absolue à l’écoute de tes paroles, de ta voix, ta douce voix. Mes mains pouvais touche tes mains, et tout mon corps tressaillais d’allégresse, mes narines était rempli de ton parfume, et moi, je le respire avec tant de soif, mes lèvres baisser tes mains, tes pieds, tout, et moi, je tremble d’émotion…Je t’embrassais, et t’embrassais encore, sans arrêt…
Et maintenant, tu es devant moi, et tu seras pour toujours ! Toi, qui m’aime le plus, toi que mon âme désire, que tout ma vie je cherchais, toi le centre de mon existence, tu es devant moi, moi je suis dans tes bras, je me repose, après tout cette temps de recherche, je me repose dans les bras de celui que j’aime et qui m’aime encore plus, après tellement longtemps…Je ne rêve plus, je vis…Et toi, tu m’aime tellement… 

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

The senegalaise women, the holy women…



            I don’t want to make any comparation, this article is not about that, is not about who are better, who are giving more, no… In this article I am just trying to give tribute to the wonderful women that I found here, a testimony about their lifes, about their suffering, about their peace and their joy. Here I will just try to say thanks to these wonderful women, the senegalaise women, who are teaching me a great lesson, the lesson of acceptance and giving myself to others.
            As we all know, Senegal is a Muslim country, so I will start by saying men are allowed to have 4 women, with the “condition” of having the meanings to support them: give them a different house, food, cloths, education for their children etc. Everybody knows that, and although the women here are educated to accept that, and they say its ok, and some of them want their husband to have more then one wife, that it does not make a problem, I believe it is not to true.
            Little by little I began to know some of the women here, talk with them, be their friend, so slowly they began to trust me, I to trust them, to be close, a thing that really makes me happy. Every time I step in their house, these women are welcoming me with a great smile, hugging me, holding my hand, I can see their joy, you would never think that they are not happy with what they have. But after a while, after getting to know them more deeply, I can see the sadness and maybe the dissapointment, when we talk about the faith of the senegalaise woman. Most of them are raising their children alone, 4-5 children, because the father is not taking the responsibility of them. Most of the men are having, like I said 3-4 wifes, but unfortunetly don’t have the means of supporting them, so they leave the first wife, to live with the next one who is younger. So, the mother has to work, has to raise her children alone. It is heart-breaking to see their suffering: “I believed in him, that he will marry me also legally, with papers, but it wasn’t like this. And I don’t want to have another man, I just want one, so he is the one,. But I am strong, I can raise my children alone, I can give them everything they need”. So, they are continuening their lifes alone with their children. And because they work all day to support their children, they are not home, nobody is at home to take care of them, or maybe just the grandmother, but most of the times, the older brother or sister, which has 5-6 years, takes care of the rest.
            Some of the women, from time to time, asks me to marry his husband or his neighbour, eventhough they know our custom is different, but they are saying that just to see my reaction, they already know that we can not handle that, we can not accept that. One of them asked me once: “You, what can I do to make my husband to love me?” A question that I never heard before, and franckly I didn’t know what to answer. She told that he is all the time with the other woman. I just ask her, if she is happy that he has another wife, she answered: “Of course!” I was stonned. “I just asked you that, to see your reaction. You, the European women, cannot stand the idea of sharing your husband”, she continued. And right she was.  We continued our discusion, and slowly I could see the sadness in her eyes, she was proud to be “the first woman”, that was her only joy and confort. But she was telling me all that with a serenity that, even today I cannot understand it. From where they have all that peace in their soul? Why did they seem happier then the rest? And all the conversions are ending with “Yalla baax na!!!” – God is good!!! After that last sentence, I started to get it: the thing that makes them happy, is their faith!!!! The faith that God is good, the hope that God is there, and everything they do, everything that they suffer or maybe don’t like, is for God. All the sacrifices that they are making is for God. That makes sens..
            Maybe I cannot say all the things I am living here, all the things that I wanted, but one thing I can say, I feel lucky to know them, all the women are holy for the life they are living, by the things they are doing for their children, for giving themselves all the way, without regret. There are a lot of saints in the world that people don’t know, half of them are the women from Senegal.